MICROPROCESOARE

Mihai Scorţaru

Structura internă a microprocesoarelor

Microprocesorul este o unitate centrală de prelucrare (Central Processing Unit - CPU) încorporată într-o capsulă de circuit integrat, el fiind coordonatorul tuturor operaţiilor efectuate de către calculator. Are rolul de a citi instrucţiunile dintr-o zonă de memorie, de a decodifica şi executa comenzile corespunzătoare.

Pentru ca microprocesorul să poată citi codul instrucţiunii care urmează a fi decodificată şi executată, el trebuie să genereze o adresă care va fi păstrată în memorie până când din celula selectată pe baza acestei adrese va putea fi citită data cerută. Pentru a putea fi memorată starea liniilor de adresă în timpul operaţiei de citire, microprocesorul are nevoie de o memorie intermediară numită registru tampon de adrese (Address Buffer - AB). Informaţia codificată care a fost citită, trebuie şi ea depusă într-un registru intermediar, numit registru tampon de date (Data Buffer - DB).

Traseele de cupru cu ajutorul cărora se va genera informaţia binară care reprezintă o adresă se numesc magistrală de adrese (Address BUS - ABUS), iar cele care vor genera informaţii corespunzătoare datelor citite sau scrise în memorie poartă denumirea de magistrală de date (Data BUS - DBUS).

Pentru a putea efectua diferite calcule aritmetice şi logice, microprocesorul are nevoie de o unitate aritmetică şi logică (Arithmetic and Logic Unit - ALU).

Pentru a putea fi executată o anumită instrucţiune procesorul conţine şi o unitate de comandă (Command Unit - CU). Această componentă programează execuţia secvenţială în timp a tuturor manevrelor necesare pentru a putea executa instrucţiunea; ea generează semnalele de comandă pentru întregul sistem, dirijează fluxul de date, corelează viteza de lucru a unităţii centrale cu timpul de acces al memoriei etc. Activitatea sa este "pilotată" de un semnal de ceas a cărui frecvenţă (deocamdată) este de ordinul Mhz-ilor.

Semnalele prin care microprocesorul dă comenzi de execuţie spre memorie sau spre alte componente ale sistemului poartă denumirea de semnale de comandă. Semnalele prin care microprocesorul primeşte informaţii despre diferite componente ale sistemului se numesc semnale de stare. Traseele de cupru pe care circulă aceste semnale formează magistrala de comenzi (Command BUS - CBUS).

În cazul în care o instrucţiune foloseşte date care au rezultat în urma execuţiei instrucţiunii precedente atunci aceste date ar trebui citite din nou din memorie. Pentru a evita acest acces suplimentar la memorie, microprocesorul este prevăzut cu regiştri, în care pot fi păstrate temporar date sau adrese de memorie. Microprocesorul mai are nevoie de un registru special în care să poată fi generată şi păstrată nealterată adresa de memorie a următoarei instrucţiuni care trebuie executată. Acest registru se numeşte instrucţiune program (Instruction Program - IP) sau contor de program (Program Counter - PC). Mai există încă un registru special în care sunt păstrate informaţii referitoare la natura rezultatului unei operaţii aritmetice. Biţii care compun acest registru se numesc indicatori de stare, iar registrul poartă denumirea de registrul indicatorilor de stare şi control. Vor exista biţi corespunzători diferitelor stări ale rezultatului cum ar fi: număr par sau impar, negativ sau pozitiv, nul sau nenul etc.

Pe lângă magistralele externe care sunt folosite pentru "comunicarea" dintre procesor şi celelalte componente ale sistemului, microprocesorul este prevăzut şi cu o magistrală internă de date, necesară pentru efectuarea unor transferuri interne de date.

La magistralele de date şi de comenzi pot fi cuplate circuite de intrare/ieşire (Input/Output - I/O) care realizează legătura cu exteriorul.

Lăţimea unei magistrale reprezintă numărul de trasee de cupru care o compun. Numărul de locaţii de memorie care pot fi adresate direct de procesor depinde de lăţimea magistralei de adrese, de exemplu o magistrală de adrese care conţine 20 de trasee permite adresarea a 220 celule de memorie.

Pentru a se executa o instrucţiune, au loc următoarele evenimente: microprocesorul depune pe magistrala de date valoarea din registrul IP şi depune pe magistrala de comenzi comanda citeşte din memorie; memoria internă preia de pe magistrala de date valoarea N care a fost stocată în registrul IP, caută adresa N, preia valoarea I conţinută în această locaţie, depune pe magistrala de date valoarea I şi pe magistrala de comenzi comanda am terminat citirea; după ce recepţionează această comandă, microprocesorul citeşte de pe magistrala de date valoarea I şi execută instrucţiunea codificată prin această valoare; valoarea din registrul IP este incrementată cu o unitate (devine N+1).

Valoarea registrului IP poate fi modificată de una din instrucţiunile unui program, dispărând astfel monotonia cauzată de incrementarea cu o unitate. O astfel de instrucţiune ar putea fi scade valoarea k din valoarea registrului IP. Efectul acestei instrucţiuni este întoarcerea cu k instrucţiuni înainte şi repetarea lor în alt context (valorile datelor vor fi altele).

Toate activităţile calculatorului sunt coordonate de către pulsurile unui oscilator numit ceas intern. După cum am văzut, execuţia unei instrucţiuni constă din execuţia mai multor etape parţiale. Fiecare astfel de etapă parţială este efectuată în intervalul dintre două pulsuri de ceas, astfel că intervalul de timp necesar execuţiei unei instrucţiuni poate fi măsurat cu ajutorul numărului de pulsuri de ceas.

Structura unui microprocesor Intel

În continuare ne vom ocupa în principal de microprocesoarele 8086 şi 8088, acestea fiind denumite de cărţile de specialitate microprocesoare convenţionale. Ori de câte ori vom face referire la un alt microprocesor îi vom indica numele.

Microprocesoarele 8086 şi 8088 au o structură pe 16 biţi, deosebirea esenţială dintre ele constând în faptul că 8088 este proiectat cu o magistrală de date externă de 8 biţi, în timp ce 8086 dispune de una de 16 biţi. Aceasta înseamnă că pot fi transferaţi pe magistrala de date externă 8, respectiv 16 biţi deodată. Din motive comerciale, Intel a păstrat compatibilitatea cu microprocesoarele apărute anterior, ceea ce înseamnă că orice program care funcţionează cu un anumit microprocesor va funcţiona şi cu orice alt microprocesor apărut ulterior.

Microprocesorul Intel are două componente majore: unitatea de interfaţă cu magistrala (Bus Interface Unit - BIU) şi unitatea de execuţie (Executive Unit - EU).

Unitatea de interfaţă cu magistrala transmite procesorului instrucţiuni şi operanzi şi rezultatele unor prelucrări spre memoria internă sau dispozitivele de intrare/ieşire. Principalele componente ale sale sunt regiştrii de segment, registrul pointer de instrucţiuni, dispozitivul de adresare şi coada fluxului de instrucţiuni.

Unitatea de execuţie are rolul de a executa instrucţiunile care îi sunt transmise de către BIU. Principalele sale componente sunt regiştrii generali, registrul de manevră pentru memorarea operanzilor, unitatea aritmetico-logică (ALU) şi registrul indicatorilor de stare şi control.

Magistralele cu ajutorul cărora se realizează comunicarea dintre microprocesor şi celelalte componente ale sistemului de calcul sunt: magistrala de date (pe 16 biţi), magistrala de adresă (pe 20 de biţi) şi magistrala de comenzi.

Sistemul de întreruperi

Microprocesorul mai dispune de două linii pentru semnalele de întrerupere emise de dispozitivele externe: linia INTR (Interrupt Request) şi linia NMI (Non-Maskable Interrupt). Pe linia INTR sosesc întreruperi în urma cărora unitatea centrală, în funcţie de valoarea indicatorului de validare a întreruperilor (IF), execută diferite operaţii. Dacă IF este şters (are valoarea 0) înseamnă că întreruperile semnalate pe linia INTR sunt mascate sau dezactivate, ca urmare unitatea centrală le ignoră şi trece la instrucţiunea următoare. Dacă IF este poziţionat (are valoarea 1) înseamnă că întreruperile de pe linia INTR sunt activate şi unitatea centrală opreşte execuţia normală a instrucţiunilor şi predă controlul rutinei de tratare a întreruperilor. NMI este o linie prin care sosesc întreruperi care anunţă evenimente critice. Aceste întreruperi nu pot fi dezactivate şi unitatea centrală le va lua în considerare de fiecare dată când acestea sosesc.

Sistemul de întreruperi este simplu şi uşor de manevrat. Pot fi utilizate cel mult 256 de tipuri de întrerupere, fiecărui tip fiindu-i atribuit un cod specific. Întreruperile pot fi clasificate în întreruperi externe şi întreruperi interne. Cele externe sunt numite şi întreruperi hardware, iar cele interne mai poartă denumirea de întreruperi software. Diferenţa esenţială dintre cele două tipuri de întreruperi este că cele externe sunt cauzate de dispozitivele externe, iar cele interne sunt generate prin program, folosindu-se anumite instrucţiuni.

Tabela vectorilor de întrerupere

Tabela vectorilor de întrerupere permite asocierea dintre tipul întreruperii (reprezentat de un număr între 0 şi 255) şi rutina de tratare a întreruperii. Fiecare intrare a tabelei ocupă 4 bytes, ea conţinând adresa rutinei de tratare a întreruperii. Tabela ocupă prima zonă a memoriei interne şi poate avea până la 256 de intrări.

La apariţia unei întreruperi este suspendată execuţia instrucţiunilor programului curent şi sunt salvate pe stivă registrul cu indicatorii de stare şi control şi adresa instrucţiunii următoare; apoi este activată rutina de tratare a întreruperii.

Unitatea aritmetică şi logică

Pentru efectuarea operaţiilor aritmetice procesorul are nevoie de circuite specializate în acest sens. În aritmetica binară operaţiile aritmetice pot fi descrise cu ajutorul unor funcţii logice, de aceea este normal ca circuitele respective să fie utilizate şi pentru operaţiile logice propriu-zise. Aceste circuite utilizate de procesor pentru efectuarea operaţiilor aritmetice şi logice poartă denumirea de unitate aritmetică şi logică. ALU face parte din unitatea de execuţie a microprocesorului, ea având şi rolul de a gestiona indicatorii de stare şi control ai microprocesorului şi de a manevra regiştrii generali şi operanzii instrucţiunilor. Regiştrii şi căile de date interne sunt de 16 biţi, deoarece se doreşte mărirea transferurilor interne.

Coada de instrucţiuni

Unitatea de execuţie nu are nici o legătură cu magistrala sistemului, cea care efectuează toate operaţiile necesare cu magistrala fiind unitatea de interfaţă cu magistrala. În timpul în care unitatea de execuţie se ocupă cu execuţia instrucţiunilor, unitatea de interfaţă cu magistrala încarcă instrucţiunile într-o memorie specială de tip RAM (Random Acces Memory) numită coada fluxului de instrucţiuni. Această memorie are o dimensiune de 4 bytes în cazul microprocesoarelor 8088 şi 6 bytes în cazul 8086. Unitatea de execuţie preia câte o instrucţiune din coada fluxului de instrucţiuni; apoi o execută.

În majoritatea cazurilor coada fluxului de instrucţiuni conţine cel puţin un byte al fluxului de instrucţiuni şi unitatea de execuţie nu mai trebuie să aştepte încărcarea instrucţiunii care urmează a fi executată. La un moment dat în coada fluxului de instrucţiuni sunt memorate instrucţiunile care se află în locaţiile de memorie imediat următoare locaţiei de memorie în care se află instrucţiunea care se execută la acel moment. Dacă este executată o instrucţiune care transferă controlul unei locaţii de memorie, coada fluxului de instrucţiuni este ştearsă, se încarcă instrucţiunea de la noua adresă şi unitatea de interfaţă cu magistrala începe reîncărcarea cozii fluxului de instrucţiuni cu instrucţiunile următoare.

Dispozitivul de adresare

Microprocesorul trebuie să poată adresa atât instrucţiunile cît şi datele de care instrucţiunile au nevoie atunci când sunt executate. Adresa locaţiei de memorie din care se va încărca o instrucţiune este suma dintre o adresă de segment şi un deplasament. Pentru adresarea datelor, microprocesorul oferă câteva modalităţi de adresare.

Segmentarea memoriei

Microprocesoarele 8086 şi 8088 pot adresa 1 MB de memorie care sunt grupaţi în mai multe segmente. Un segment de memorie este o unitate logică de memorie care poate avea cel mult 64 KB. Fiecare segment de memorie este alcătuit din mai multe locaţii de memorie consecutive şi poate fi considerat ca o unitate care poate fi adresată independent. Fiecare segment este caracterizat printr-o adresă de bază care reprezintă adresa locaţiei de început a segmentului şi este exprimată în număr de blocuri de 16 bytes, numite paragrafe. Ca urmare, toate segmentele încep de la o adresă care este un multiplu de 16. Două segmente se numesc adiacente dacă adresa de început a unuia dintre ele este cu 1 mai mare decât adresa de sfârşit a celuilalt. Două segmente sunt parţial suprapuse dacă adresa de început a unuia se află între adresa de început şi cea de sfârşit a celuilalt. Două segmente sunt suprapuse complet dacă adresele lor de început coincid. În toate celelalte cazuri segmentele se numesc disjuncte.

În funcţie de necesităţi o anumită aplicaţie (program) utilizează segmentele în mod diferit. Segmentele care pot fi adresate în mod curent oferă 64 KB pentru cod, 64 KB pentru stivă şi 64 KB pentru date. Pentru a utiliza un spaţiu de lucru mai mare, trebuie gestionate segmentele de memorie în funcţie de necesităţi.

Adrese fizice şi adrese logice

Adresa fizică este o valoare reprezentată pe 20 de biţi care identifică în mod unic fiecare locaţie de memorie aflată în spaţiul de adresare. Ca urmare această adresă poate fi un număr cuprins între 0 şi 220-1.

Pentru a nu depinde de locul în care este păstrat codul în memorie, programele folosesc adresele logice în locul celor fizice. Adresa logică este dată de o valoare de bază de segment şi o valoare de deplasament. Valoarea de bază a segmentului indică adresa primului byte al segmentului care conţine locaţia şi este exprimată în paragrafe. Deplasamentul reprezintă numărul de octeţi dintre locaţia respectivă şi începutul segmentului. Atât adresa de bază cât şi deplasamentul sunt reprezentate pe 16 biţi.

Este posibil ca mai multe adrese logice să localizeze o aceeaşi locaţie de memorie atunci când aceasta face parte din segmente diferite. De exemplu adresele logice F000:FFF0 şi FFFF:0000 indică aceeaşi locaţie de memorie şi anume cea care are adresa fizică FFFF0. Generarea adresei fizice cu ajutorul adresei logice se realizează înmulţind cu 16 valoarea bazei segmentului (shiftare spre stânga cu 4 poziţii) şi adăugând deplasamentul.

Mecanisme de adresare

Calculele de adresă sunt efectuate de unitatea de interfaţă cu magistrala, cu ajutorul unei unităţi de calcul, specifice, numită ADR şi a unor regiştri speciali fiecare având o capacitate de 16 biţi.

Primele generaţii de calculatoare aveau o memorie de 1 MB. Primele 10 blocuri de memorie (640 KB) formează memoria RAM, următoarele 5 fiind folosite pentru memoria ecran şi reţinerea conţinutului memoriei ROM în timpul funcţionării sistemului. Pentru a putea codifica în mod unic fiecare din cele 220 de locaţii de memorie diferite, o adresă trebuie să fie reprezentată pe 20 de biţi. Magistrala de adrese are capacitatea necesară pentru a transmite cei 20 de biţi deodată, însă nu se poate spune acelaşi lucru despre magistrala de date care are o capacitate de 16 biţi. Prin convenţie adresa de început a fiecărui segment este un multiplu de 16, iar un segment poate avea cel mult 64 KB. Datorită acestui fapt cei mai nesemnificativi 4 bytes ai adresei de început a segmentului vor fi 0 (în baza 2 un multiplu de 16 are ultimele 4 cifre întotdeauna 0). Din acest motiv aceşti 4 biţi nu mai trebuie memoraţi şi ca urmare regiştrii de segment vor conţine numai restul celor 16 biţi. Pentru a specifica deplasamentul (offset) sunt folosiţi tot 16 biţi.

O adresă virtuală este compusă din două numere reprezentate fiecare pe 16 biţi, unul reprezentând conţinutul registrului de segment, iar al doilea deplasamentul în cadrul segmentului. Adresa fizică este calculată de către BIU înmulţind cu 16 primul număr şi adunând la rezultat cel de-al doilea număr.

Mecanismul descris este tipic pentru procesorul 8086 şi poartă denumirea de mod real (Real Adress Mode). La microprocesoarele 80286 apare încă un mod de adresare, denumit mod protejat (Protected Virtual Address Mode), iar o dată cu apariţia procesorului 80386 sunt introduse modul paginat şi modul virtual 8086. Aceste noi modalităţi de adresare au fost introduse pentru a permite adresarea de către un calculator IBM-PC a mai mult de 1 MB de memorie.

Implementarea stivei

Stiva este o zonă de memorie folosită pentru a stoca datele temporare. Deosebirea esenţială dintre stive şi alte segmente de memorie este faptul că datele de pe stivă sunt stocate începând de la adresele mai mari de memorie şi continuând spre adrese mai mici. La început stiva este un segment de memorie neiniţializat care are o dimensiune fixă. În timp ce sunt adăugate informaţii în stivă dimensiunea stivei "creşte" de la adresele mari spre adresele mai mici, iar când sunt eliminate informaţii, stiva se "micşorează" în sens invers.

Numărul de stive este limitat numai de spaţiul de memorie disponibil în sistem, iar dimensiunea unei stive nu poate depăşi 64 KB. Dacă se extinde stiva peste această dimensiune, informaţiile adăugate vor înlocui informaţiile de la începutul stivei. La un moment dat nu poate fi adresată direct decât o stivă, ea purtând denumirea de stivă curentă.

Regiştri

Regiştrii microprocesoarelor 8086 şi 8088 sunt în număr de 14, au fiecare câte 16 biţi şi pot fi împărţiţi în următoarele categorii: regiştrii generali, regiştrii de segment, registrul pointerului de instrucţiuni şi registrul indicatorului de stare şi control.

• Regiştrii generali sunt în număr de 8 şi pot fi clasificaţi în regiştri de date (AX, BX, CX şi DX), regiştri de pointer (SP şi BP) şi regiştri de index (SI şi DI). O caracteristică importantă a regiştrilor de date este aceea că "jumătăţile" lor pot fi accesate separat, deci ei pot fi folosiţi fie ca regiştri de 16 biţi, fie ca doi regiştri de câte 8 biţi fiecare. Cele două jumătăţi ale registrului AX pot fi referite ca regiştri AL, respectiv AH. În acelaşi mod putem folosi regiştrii BL, BH, CL, CH, DL şi DH. Regiştrii de pointer şi de index pot fi folosiţi numai ca regiştri de 16 biţi.
• Regiştrii de segment, 4 la număr, sunt denumiţi CS, SS, DS şi ES. Registrul CS indică segmentul de cod curent (adresa de bază a segmentului de memorie care conţine codul programului). Registrul SS indică segmentul de stivă curent, operaţiile cu stiva fiind efectuate în locaţiile de memorie corespunzătoare acestui segment. Registrul DS indică segmentul de date curent, segment ce conţine, de obicei, datele şi variabilele programului. În sfârşit, registrul ES, indică extrasegmentul curent, folosit de obicei tot pentru date. Aceşti regiştri pot fi modificaţi direct prin program.
• Registrul pointerului de instrucţiuni (IP) este un registru actualizat de BIU şi conţine deplasamentul locaţiei de memorie în care se află instrucţiunea următoare faţă de începutul segmentului de cod curent. Acest registru nu poate fi modificat direct prin program.
• Registrul indicatorilor de stare şi control este un registru ai cărui biţi au fiecare câte o semnificaţie aparte. Ei indică starea rezultatului operaţiei pe care o execută programul la un moment dat sau controlează unele operaţii ale microprocesorului. Registrul conţine 6 biţi de stare şi 3 biţi de control, restul biţilor fiind rezervaţi, ei neavînd o semnificaţie precizată.

Microprocesorul 80386 utilizează aceiaşi regiştri ca şi predecesorii săi din familia 8086, dar toţi regiştrii (cu excepţia celor de segment) pot fi extinse până la 32 de biţi. Denumirea regiştrilor extinşi începe cu litera E şi ei se numesc EAX, EBX, ECX, EDX, ESP, EBP, ESI, EDI şi EIP). Au fost adăugate şi doi regiştri de segment suplimentari FS şi GS.

Indicatori

Cei 16 biţi ai registrului indicatorilor de stare şi control poartă denumirea de indicatori (denumire sugerată şi de numele registrului) sau flaguri. Cuvântul englezesc flag este tradus în limba română prin steag. Denumirea sugerează faptul că un anumit steguleţ va fi ridicat în cazul în care o condiţie este îndeplinită. Mai multe instrucţiuni permit modificarea execuţiei unui program în funcţie de cei şase indicatori de stare.

• Indicatorul de transport (Carry - CF) indică faptul că cel mai semnificativ bit al rezultatului operaţiei care s-a efectuat a fost "transportat" în exterior. De obicei este utilizat atunci când se efectuează operaţii matematice cu numere a căror reprezentare este pe mai mult de un octet. Indicatorul mai poate fi modificat şi în cazul operaţiilor de deplasare şi rotire.
• Indicatorul de paritate (Parity - PF) este poziţionat dacă rezultatul conţine în reprezentare un număr par de biţi cu valoarea 1. De obicei este folosit pentru verificarea transmisiilor de date.
• Indicatorul de transport auxiliar (Auxiliary Carry - AF) este poziţionat dacă a avut loc un transport de la un nivel inferior la un nivel superior al semioctetului rezultatului. Este folosit în operaţiile cu numere reale.
• Indicatorul de zero (Zero - ZF) este poziţionat dacă rezultatul operaţiei este 0.
• Indicatorul de semn (Sign - SF) este poziţionat dacă cel mai semnificativ bit al rezultatului este 1.
• Indicatorul de depăşire (Overflow - OF) este poziţionat dacă are loc o depăşire aritmetică, adică dimensiunea rezultatului depăşeşte capacitatea locaţiei de destinaţie.

Aceşti biţi indicatori de stare sunt poziţionaţi de către unitatea de execuţie. Indicatorii de control permit controlarea unor operaţii ale microprocesorului şi ei pot fi modificaţi prin program.

• Indicatorul de depanare (Trap/Trace - TF) dacă este poziţionat, indică faptul că programul va fi executat pas cu pas. Unitatea centrală va genera o întrerupere după fiecare instrucţiune, existând posibilitatea urmăririi execuţiei fiecărei instrucţiuni.
• Indicatorul de întrerupere (Interrupt - IF) indică unităţii centrale, în cazul în care este poziţionat, că trebuie să "reacţioneze" la întreruperile externe mascabile. Dacă acest indicator nu este poziţionat aceste întreruperi vor fi ignorate. Nu are efect asupra întreruperilor externe nemascabile sau asupra întreruperilor interne.
• Indicatorul de direcţie (Direction - DF) în cazul în care este poziţionat, indică faptul că şirurile vor fi prelucrate de la adresele mari spre adresele mici (de la dreapta la stânga). În caz contrar şirurile vor fi prelucrate de la stânga la dreapta.
• Începând cu microprocesorul 80286 au fost adăugate încă două indicatoare pentru a acorda mai multe facilităţi programatorului.
• Indicatorul protecţie intrare/ieşire (Input/Output Privilege level flag - IOP) indică nivelul de protecţie pentru intrare şi ieşire. Trebuie remarcat că pentru acest flag sunt folosiţi 2 biţi.
• Indicatorul imbricare (Nested flag - N) controlează înlănţuirea proceselor întrerupte în modul protejat.
• Începând cu microprocesorul 80386 registrul indicatorilor de stare şi control este şi el extins la 32 de biţi, fiind adăugaţi încă doi indicatori.
• Indicatorul reluare (Restart flag - R) determină, dacă este poziţionat, dezactivarea temporară a excepţiilor de depanare.
• Indicatorul mod virtual (Virtual 8086 mode flag - V) indică, în cazul poziţionării sale, modul de execuţie virtual 8086. În caz contrar modul de execuţie va fi modul protejat.

O dată cu apariţia microprocesorului 80486 au apărut încă 7 indicatori de stare şi control: indicatorul AC permite generarea unui semnal de eroare în cazul în care apar date incorect aliniate; indicatorul PG arată dacă paginarea este activă sau nu; indicatorul CE este folosit pentru conectarea memoriei cache; indicatorul WT este folosit pentru validarea şi invalidarea scrierii în memoria cache; indicatorul WE controlează dacă la coprocesor apare o excepţie datorată vectorului de întrerupere 2h sau 16h (numerele terminate în h indică faptul că ele sunt scrise în sistem hexazecimal - baza 16; numărul 16h poate fi scris ca 22 dacă se foloseşte sistemul zecimal); indicatorul TS este setat în cazul în care este lansat un task; indicatorul EM arată dacă instrucţiunile ESC sunt preluate sau transmise mai departe la coprocesor.

Promisiuni

În numărul următor al "Gazetei de Informatică" veţi putea afla mai multe despre instrucţiunile microprocesorului, despre reprezentarea lor în cod maşină şi despre instrucţiunile limbajului de asamblare.

Mihai Scorţaru este student la Universitatea Tehnică din Cluj. Poate fi contactat prin e-mail la adresa: scort@licj.soroscj.ro

[cuprins]